Când îl vezi pe scenă ți se dilată pupilele și de la prima replică a sa te face să-ți încordezi obrajii și fără să-ți dai seama râsul tău se remarcă printre celelalte care acompaniază liniștea din sala de teatru. Te oprești, apoi zâmbești...nu îți poți scoate din cap cum un om îți provoacă o stare de bine atât de puternică cu care te duci acasă, la facultate sau serviciu cu dorința de a o împărtăși cu ceilalți. Pașii săi au mângâiat de multe ori sălile Teatrului Național. De multe ori a zâmbit, a plâns, a râs, dar a rămas același Horia Veriveș, iubind tot ceea ce face pe scenă.
Într-adevăr mulți vor spune că e doar un actor care joacă o piesă pe o scenă iar apoi după ce cortina se trage revine la aceeași viață monotonă ca cea a tuturor oamenilor. Ochii săi albaștri ascunde o pasiune supremă pentru teatru, dar când vei privi mai atent vei desluși că însăși viața sa este o piesă de teatru pe care o joacă cu pasiune zi de de zi. Din 2009 joacă pe scena teatrului ieșean, la fel de mândru și pe zi ce trece cu un grad mai mare de profesionalism. A jucat atât roluri principale, cât și secundare, dar cu aceeași sclipire indiferent de dificultate sau importanță. Printre acestea se numără Emilian din „Proștii sub clar de lună”, Mâncătorul de cuvinte din „Cabaretul cuvintelor”, Bobin din „Pălăria florentină”, Gheorghe din „Năpasta”, Cocoșatul Șmuel din „Golem”, etc.Deși era pasionat de stomatologie, destinul l-a împins spre actorie, decizie pe care actorul nu o va regreta niciodată, având în vedere modul cu care își alege cuvintele pentru a-și exprima ceea ce simte atunci când este doar el, o scenă și un public.
„Prezența mea în lumea teatrală i se datorează în primul rând fostei mele profesoare de română, doamna Huțul Emanuela...”
M.F : De cât timp lucrezi în acest domeniu?
H.V : De pe data de 24 decembrie 2009. În acea zi am semnat contractul de angajare. Acesta a fost și a rămas, bineînțeles, cel mai frumos cadou pe care eu l-am primit până acum. Nu toți absolvenții au șansa de a fi angajați de cum au ieșit de pe băncile facultății. Am considerat această oportunitate ca pe o binecuvântare. Iubesc ceea ce fac și m-am îndrăgostit de această meserie atât de tare încât nu aș putea să renunț la aceasta indiferent ce altceva mi-ar ieși în cale.
M.F : Când ți-ai dat seama că dorești să mergi pe drumul acestei cariere?
H.V : A fost ceva spontan…Dacă îmi amintesc bine, decizia de a urma această carieră am luat-o cu două luni înainte să fie admiterea la teatru. Până atunci îmi doream să devin medic stomatolog. Dar destinul mi-a ales cu totul și cu totul altceva. Și nu regret nici măcar o secundă.
M.F : A fost cineva care te-a îndrumat spre această carieră?
H.V : Prezența mea în lumea teatrală i se datorează în primul rând fostei mele profesoare de română, doamna Hutul Emanuela, de la liceul de chimie " Radu Cernătescu" unde am învățat doi ani. Dumneaiei a fost prima care a văzut în mine acea mică sclipire de actorie și m-a invitat în trupa de teatru pe care a înființat-o în cadrul liceului. O trupă profesionistă în care toți se dăruiau sufletește 100% . În cei doi ani petrecuți în cadrul acestei trupe am reușit să creăm câteva spectacole draguțe și unul chiar foarte bun, „Meșterul Manole” de Lucian Blaga. Acum, când îți povestesc acest amănunt, îmi dau seama că acolo se lucra „pe bune”, că nu era o făcătura și că lumea își dorea să iasă totul așa cum trebuie. Să nu părem amatori ci pasionați cu profesionalism. Ha! Amintiri plăcute!
M.F : Atunci a fost pentru prima oară când ai jucat într-o piesă de teatru?
H.V : Nuu! Eram mult mai micuț când am făcut asta. Eram pe la grădiniță. Am jucat din câte îmi amintesc rolul unui vânător. Dar pe atunci eram doar un copil. Pasiunea pentru teatru a venit mult mai târziu. Deși eram la facultate, prin anul III, nu credeam că voi profesa ca actor, până am urcat pentru prima oară pe scena Teatrului Național (Sala Studio „Teofil Vâlcu”). Atunci l-am jucat pe Gheorghe din „Năpasta” de I. L. Caragiale, piesa care m-a motivat cu adevărat să continui cu actoria.
„După cei doi ani de chimie, m-am transferat la Liceul de Artă „O.Bancilă”. Dar acolo s-a petrecut ceva foarte ciudat cu mine...”
M.F : Care au fost defapt pașii pe care i-ai urmat pentru a deveni actor?
H.V : După cei doi ani de chimie, m-am transferat la Liceul de Artă „O.Bancilă”. Dar acolo s-a petrecut ceva foarte ciudat cu mine. Mi-am schimbat opțiunea și mă bătea gândul să dau la medicină stomatologică. Mama fiind medic dentist am zis să duc tradiția mai departe. După ce m-am pregătit un an pentru admiterea la UMF s-a produs altă schimbare. Mi-am dorit să devin actor. Am făcut puțină pregătire și am dat la facultatea de arte "G.Enescu " din Iași , secția Actorie, unde am și intrat. Au fost 4 ani minunați. Eu am terminat la clasa Prof. Dr. Dionisie Vitcu. Cu Dionisie Vitcu am avut o legătură cu totul și cu totul specială. Aș putea să zic de prietenie. Pe lângă actorie, domnia sa m-a învățat un lucru de care eu la ora actuală sunt dependent. Respectul pentru public și cel mai important, să ascult publicul, înainte de începerea spectacolului și pe parcursul acestuia.
M.F : În ce crezi cu tărie?
H.V : Eu cred foarte mult în destin, în oameni și cred că nimic pe pământ nu este întâmplător. Când eram noi în anul IV, Ovidiu Lazăr, regizorul Teatrului Național din Iași a montat la Sala Studio textul „Iov și Salubrizarea” de Călin Ciobotari avându-i cap de afiș pe maestrul Dionisie Vitcu, maestrul Petrică Ciubotaru, și noi cei din grupa domnului Vitcu. La acel spectacol, Ovidu Lazăr a pus ochii pe mine, a crezut maxim în talentul meu și după câteva alte colaborări, am reușit să fiu angajat la Teatrul Naționa Vasile Alecsandri pe 26 decembrie 2009.
 |
| Varavin - „A murit Tarelkin!” de A.V. Suhovo Kobîlin, regia: Ovidiu Lazăr |
M.F : Cine a fost/este modelul tău?
H.V: Poate suna..nu știu cum...dar nu am avut și nu am modele în viață. Eu cred că fiecare actor trebuie să aibă propria sa personalitate și propriul său stil de joc. De admirat, da, admir actorii care chiar și-au pus amprenta pe teatru sau pe film. Îi revăd cu mare drag și admirație pe actorii din "garda veche" . Despre aceștia, pot spune cu mâna pe inimă, că nu-i vom uita prea repede. Din punctul meu de vedere fiecare actor este făcut pentru a-și exprima pasiunea, iar pasiunea lui depinde doar de ceea ce simte el pe scenă.
M.F : Ce simți atunci când urci pe scenă?
H.V : Când sunt în teatru, când sunt pe scenă, îți spun sincer că mă simt chiar mai bine ca acasă. Teatrul Național din Iași este casa mea iar scena este camera mea unde pot fi așa cum îmi doresc și în largul meu. Nu m-aș putea vedea vreodată fără toate acestea. M-aș pierde cu siguranță pe mine însumi. Nu aș putea să-mi imaginez măcar cum ar fi să nu mai simt sutele de priviri ațintite spre mine, sau sa nu mai aud aplauzele care mă fac să dau tot ce am mai bun.
 |
Domnul Martin - „Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco, regia Radu-Alexandru Nica, 2015
|
„Este o emoție și o plăcere greu de descris...”
M.F : Care este cea mai mare teamă a ta atunci când urci pe scenă?
H.V : Să nu uit textul, bineînțeles.
M.F : Cum te simți când vezi sala plină de spectatori?
H.V : Este o emoție și o plăcere greu de descris. Pentru mine este cel mai sublim sentiment să vezi și să simți 800 de oameni care stau cu ochii ațintiți spre tine să vadă ce le-ai pregătit. De fiecare dată, înainte să urc pe scenă simt cum inima parcă-mi fuge din loc. Îi știu acolo, așteptându-mă pe mine, pe colegii mei și-mi dau seama că orice ar fi nu trebuie să-i dezamăgesc în vreun fel. De asta de fiecare dată îmi pun fiecare fărâmă din mine, din sufletul meu în joc pentru a-mi ieși rolul impecabil și pentru a stârni zeci de emoții.
 |
| Mâncătorul de cuvinte - „Cabaretul cuvintelor” de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Lazăr, 2015 |
M.F : De când ești actor, există ceva pentru care regreți? În meserie, sau în viața personal?
H.V : Cea mai mare supărare pe care o am la fiecare premieră este lipsa tatălui meu din sală.Tata era fanul meu numărul 1. Dacă eram în planul 3 cu o sabie în mână nu conta, pentru el eram personajul principal. La aplauze il vedeai cum plânge de fericire că fiul lui era pe scenă. Și aici vorbim despre un fost rugbist de performanță. Iar el, sărăcuțul, nu a apucat să mă vadă jucând la Sala Mare. Asta îi era dorința cea mai mare. Teatrul fiind în renovare, el „s-a grăbit puțin” și a plecat într-o lume mai bună. Sper. De multe ori sufletul îmi plânge, dar trebuie să continuăm să ne facem profesia. Lipsa tatălui meu de la spectacole este înlocuită de râsul, reacțiile și aplauzele publicul care mă apreciază. Nu toți, bineînțeles...ar fi aburd să te placă 750 de oameni, dar cei care mă plac sunt ai mei și continui să fac teatru pentru ei.
M.F : Care a fost cel mai greu rol pe care a trebui să-l interpretezi?
H.V : Cel mai greu rol pe care l-am jucat a fost în spectacolul "A murit Tarelkin !" de A. V. Suhovo-Kobîlin, regia: Ovidiu Lazăr , a trebuit să fac, defapt, un dublu rol ( Varravin / Polutatarinov). Ambele fiind de compoziție. Dar am trecut ușor peste…multă muncă depusă, dar ceea ce contează este că a fost apreciată cu adevărat. Asta-l încălzește pe un actor. Aplauzele! Faptul că este iubit sau apreciat.
 |
| Varavin -„ A murit Tarelkin!” de A. V. Suhovo-Kobîlin, regia: Ovidiu Lazăr |
„A fost singurul teatru din România unde mi-am dorit să joc...”
M.F : Ce ți-ai dori să schimbi la tine pentru a fi mult mai bun (dacă este cazul)?
V.H : Mi-aș dori să nu mai fiu atât de credul și mult mai egoist. Dar nu cred ca se va produce această schimbare în mine! De cele mai multe ori inima nu prea te lasă să iei anumite decizii. Unele chestii le crezi doar pentru că îți plac. Asta nu înseamnă însă că sunt adevărate sau benefice ție.
M.F : Ai renunța la Teatrul Național pentru a juca pe scena altui teatru din țară sau din lume?
V.H : Să renunț la postul meu de aici pentru un alt teatru din țară? În niciun caz. Colaborări da. Din lume?...uite că nu știu..nu m-am gândit la asta. Dar nu cred că m-aș putea muta din Iași. Iubesc prea mult orașul și oamenii care-l populează. Iar eu mi-am dorit foarte mult să joc pe scena Teatrului Național Vasile Alecsandri. A fost singurul teatru din România unde mi-am dorit să joc. El e casa mea într-un cuvânt și nu aș putea să mă desprind niciodată de sânul familiei mele.
 |
| Mâncătorul de cuvinte - „Cabaretul cuvintelor” de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Lazăr, 2015 |
„ ...este un fenomen pe care nu-l înțeleg și care mi-ar plăcea să dispară total.”
M.F : Există ceva care te-a deranjat în momentul în care ai jucat pe scenă?
H.V : Există un fenomen pe care eu nu-l înțeleg. Știi, înainte de începerea unui spectacol există un anunț care spune cam așa „vă rugăm ca pe perioada spectacolului să închideți telefoanele mobile”. Acest anunț este spus de 4 sau de 5 ori. Nu știu exact. Și este foarte curios cum sunt unii oameni atât de nesimțiți încât le este foarte greu să facă această minimă operațiune. Nu trebuie confundat teatrul cu tarlaua. Nu că ne deranjează pe noi actorii. Nu! Nu mă refer la asta, dar deranjezi publicul care chiar vine din plăcera să vadă un spectacol. Repet, este un fenomen pe care nu-l înțeleg și care mi-ar plăcea să dispară total.
M.F : Ce te reprezintă pe tine când vine vorba despre teatru?
H.V : Comedia, bineînțeles. Ce pot spune este că sunt doar un actor…zâmbăreț.
 |
| Francisc V. Taragobete - „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, regia: Radu Afrim |
„Împreună, și doar împreună putem să păstrăm vie această artă.”
M.F : Care sunt hobby-urile tale?
H.V : În timpul liber îmi place să citesc, să mă plimb și să mă văd cu prietenii. Consider că socializarea directă este crucială și trebuie să ne vedem pupilele unul altuia. Nu poți discuta cu oamenii numai prin sms-uri sau facebook. Eu în prietenii virtuale nu cred. Ele nu duc nicăieri, iar eu cred foarte mult în prietenii. În cele adevărate, bineînțeles.
M.F : Dacă ai avea ocazia să le transmiți un mesaj spectatorilor, care ar fi acesta?
H.V : La Iași suntem privilegiați. Avem un public cald, un public care iubește teatrul. Și singurul lucru pe care aș vrea să-l/să-i rog e să nu se schimbe niciodată și să vină ca și până acum în număr cât mai mare și cu o poftă nemărginită de povește. Împreună, și doar împreună putem să păstrăm vie această artă. Cine o apreciază știe că ea niciodată nu se va schimba. Va rămâne ca și până acum, motivul pentru care emoția se împărtășește cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu